Nu exista muzica fara iubire si iubire fara iertare

naidin-zhdau3org9

Violoncelul este un instrument care presupune unul dintre cele mai bogate universuri ale muzicalităţii şi sensibilităţii.

În masivitatea lui, îmbrăţişată de interpret sau interpretă, se cuprind cele mai catifelate sau cristaline melodii, dar şi gravitatea sonorităţilor ce îmbină tunetul, căderile în cascadă ale apelor ori precipitarea unei avalanşe. Nu există meloman care să nu asculte marile concerte de violoncel şi care să nu dorească să le asculte la nesfârşit – partituri compuse de Bach, Dvořák, Édouard Lalo, Serghei Prokofiev, Robert Schumann…

Instrumentul a dovedit în acelaşi timp o capacitate de metamorfozare deosebită în muzica modernă, în muzica de jazz, folosit în coloane sonore ale unor filme multipremiate, în show-uri antrenând cu piese rock, R&B… spectatorii unor stadioane.

Adrian Naidin a intrat în lumea atât de bogată a violoncelului care l-a făcut celebru cu imaginaţia lui atât de poetică şi de modern arhitecturată.

În spectacolele pe care le-a susţinut, în recitaluri, în mari evenimente dedicate muzicii şi poeziei, Adrian Naidin a transformat violoncelul într-un instrument ce-şi arogă virtuţile orchestrei, asumându-şi riscuri pe care alţii nu au curaj să şi le asume, prelucrând materialul sonor şi creând noi eflorescenţe muzicale, stări şi scenografii interioare.

Violoncelul lui Naidin spune poveşti, pictează sau reciteşte versuri, sună uneori ca o întreagă orchestră, alteori doar şopteşte sau îngână rugăciuni.

Interviul vă va descoperi câteva dintre ferestrele noi pe care le-a deschis spre muzica violoncelului unicul şi atât de talentatul Adrian Naidin.

Lui Naidin îi place la nebunie să se joace cu notele. Foto Sorin Radu

Eşti un muzician complex. Compui, interpretezi şi reinterpretezi. Care a fost acel moment care ţi-a declanşat dragostea pentru muzică?

Îmi plăcea să cânt de când eram foarte mic. Ascultam muzică pe casetofon şi încercam să imit ceea ce auzeam la televizor. La un moment dat am găsit o muzicuţă în casă şi reuşisem să improvizez chiar o melodie. Dar i-am enervat pe ai mei. În clasa a II-a s-a făcut o comisie la şcoala din Cluj unde eram elev, care îi selecta pe copiii care aveau talent şi ureche muzicală. Ţin minte că mi s-a dat să cânt o anumită melodie, De ziua ta, mămico,iar cuvintele pe care le ştiam erau numai până la refren. Ai mei îmi povesteau că toţi copii ieşeau plângând, iar eu am ieşit foarte repede şi fericit. Tata mi-a replicat: ”Aşa repede te-au picat?”, iar eu le-am răspuns: ”De unde ştiţi că am picat?”. Şi singurul loc care era l-am ocupat eu. Pentru prima dată vedeam o pianină mare, neagră, ale cărei clape îmi ajungeau la nivelul capului. Eu voiam să mă specializez la pian, dar nu existau locuri. Am vrut la vioară şi, de asemenea, nu existau locuri. Locurile rămase erau la tubă, contrabas şi violoncel. Aşa am ajuns să studiez violoncelul la Liceul Sigismund Toduţă, la clasa prof. Gabriela Todor, care a avut un rol uriaş şi decisiv în formarea mea ca violoncelist, şi, apoi, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Secţia Violoncel şi Muzică de Cameră. Arta violoncelului e mai mult decât o meserie. E o vocaţie.

Primul violoncel cine ţi l-a oferit?

Am studiat întâi pe cel de la şcoala de muzică şi abia în clasa a XII-a tatăl meu mi-a dăruit, de ziua mea, un violoncel.

Cine te-a încurajat să urmezi această profesie?

Ai mei nu şi-ar fi dorit ca eu să fac din muzică o profesie. Bunica mea avea o voce caldă şi cânta în biserică, iar mama o moştenise. Cei de la mine din familie terminaseră filologia şi filosofia. Părinţii erau profesori de română, fratele meu de filosofie. Iar mătuşa mea, Geta Dimisianu, a insistat ca totuşi să mă lase la Şcoala de muzică. Graţie ei, am avut bucuria de a intra de multe ori în dialog cu marele scriitor Octavian Paler. Întâlnirea cu el m-a fascinat, mai ales când povestea de Lisa, comuna din Făgăraş, unde se născuse.

Într-un periplu simfonic

Muzică şi poezie. Am avut bucuria să ascult o compoziţie semnată de tine după una din ultimele poezii scrise de Nichita Stănescu, Ninsoarea mieilor, o lucrare de o frumuseţe rară.

Este o poezie pe care poetul i-a dedicat-o doctorului Rotaru cu câteva zile înainte de decesul său. ”Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/ Să ningă inima în noi/ Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun şi mieii care ning pe noi/ O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,/ Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori/ Ce zici că ninge mieii peste noi/ Ce zici că ninge mieii peste seară/ Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi”. Ce înseamnă, de fapt, ninsoarea mieilor în gândirea populară? E ultima ninsoare din an până ajunge ploaia. Dar în Ardeal la mine, atunci ninge cu acele bobiţe de gheaţă. Nu cu fulgi de zăpadă. Ăsta e un semn că după aceea va ploua. Câtă puritate este în această poezie! Altă melodie dragă mie, tot după o poezie de Nichita Stănescu, este Cântec de scos apa din urechi: ”Fir-aţi pomilor, să fiţi/ foarte albi şi zugrăviţi/ pe fulgul de peana smulsă/ din norii cu faţă cursă./ Ah, să cadă peste mine/ frigu-n boaba de ciorchine,/ cum decade dusă-n vin/ via vie, în declin,/ căci mai bine-ar fi să mor/ decât să îmi fie dor/ şi mai bine-ar fi să pier/ decât să îmi fie fier/ vorba ridicată-n cer,/ vorba cea cu trup de aer/ litera cu râs de vaier…”.

Înainte de întâlnirea noastră, mi-ai spus: ”N-o să plouă”, întrucât eşti prieten cu natura.

Chiar aşa şi este. De mic copil am învăţat de la bunici să iubesc natura. Între mine şi ea există un feeling. Pentru mine cel mai puternic element al sunetului este tăcerea dinaintea lui şi de după el. Dacă priveşti o piesă muzicală ca o combinaţie de sunete, poţi să-ţi faci o idee despre natura cosmică a sunetului. Eu văd în muzică o paralelă cu natura.

“Cântice’n Cerc”, unul dintre cele mai speciale proiecte world-jazz

Ce alţi scriitori te-au inspirat în compoziţiile tale?

Înainte de a fi îndrăgostit de poezia lui Nichita, mi-au plăcut foarte mult Blaga şi Eminescu. Dar până acum n-am îndrăznit să le pun poeziile pe muzică. Nu ştiu dacă lui Nichita i-ar fi plăcut muzica pe care am creat-o pentru versurile lui. De multe ori se afirmă despre o lucrare a lui Bach ”că a fost cântată aşa cum şi-ar fi dorit compozitorul”. Dar eu mă întreb cine ştie cum ar fi dorit el. Îmi povestea tatăl meu cum se închidea în casă pentru a se adânci în fraza lui Dostoievski sau Faulkner. Trebuie să te izolezi şi să intri în intimitatea unei compoziţii. Cred că ar trebui să ne regăsim pe noi într-o lucrare. N-am pus pe muzică decât poezia lui Nichita Stănescu, dar pe lângă cei doi corifei ai poeziei române amintiţi sunt aproape şi de Tudor Arghezi şi de marele poet polonez Adam Mickiewicz, după care a compus Chopin nişte piese superbe. Am câteva cărţi de căpătâi. Orice citesc, mă întorc la ele. În volumul Cioran şi muzica, Cioran demonstrează că Bach e Dumnezeu, că Dumnezeu nu există fără Bach. Eu caut în muzica lui Bach liniştea.

Naidin oficiază muzica

Eşti un postmodernist, îmbinând muzica clasică cu rockul şi etnojazz-ul, precum ai reuşit în spectacolul Damian’s Fire.

Un rol important în viaţa mea l-a avut colaborarea cu excelentul muzician Damian Drăghici, care are în spate o activitatea concertistică extraordinară şi care mi-a dat curajul de a lucra şi independent. Până atunci făceam parte numai din Orchestra Radio. Într-o seară simt dorinţa de a interpreta lucrările pentru violoncel de Bach, într-altă seară, să cânt un jazz compus de mine, în alta, de ce nu, rock, cu explozia lui de energie…

Ai avut modele?

Niciodată nu mi-am dorit să am modele. Asta nu înseamnă că nu am o admiraţie pentru marii muzicieni. Totuşi, sunt impresionat de genul de orchestraţie al lui Richard Strauss. Am compus câteva piese simfonice pentru orchestră şi mi-am dat seama că mă apropii puţin de acel gen de orchestraţie, aparent stufoasă. Ca orchestraţie, mă regăsesc cumva între Richard Strauss şi Mahler. Amândoi au un anumit stil de a folosi suflătorii, corzile grave. Chiar dacă vin cu influenţe din muzica cultă, uneori dau doar iluzia că le îmbin foarte bine. Nu vreau să distrug genul muzicii culte, iar în jazz am găsit un limbaj. Simt că sunt un modernist. Mă gândesc uneori că Paganini sau Beethoven ar fi fost impresionaţi dacă ar fi auzit chitara electrică, sunetul nou care a apărut în secolul XX. Chiar dacă azi se compune într-un mod imbecil pentru chitară electrică, într-un stil de rock fără nicio noimă, cu cuvinte chiar oribile uneori. Rock-ul poate fi făcut şi altfel, cu siguranţă, el pornind din societăţile nordice, ca o formă de protest social. Jazz-ul este deja o muzică cultă. Înseamnă multă improvizaţie. Ceea ce în muzica cultă nu se poate face decât în cadenţă, unde ai dreptul să faci improvizaţie, dacă ai imaginaţie. Mie mi-a plăcut să fac şi cadenţele mele. Dar trebuie să cunoşti foarte bine stilul componistic al acelui compozitor. Am compus multe piese pentru violoncel solo în stil clasic, uneori apropiate de stilul Bach. Îmi place la nebunie să mă joc cu notele.

Adrian Naidin Band, la Curtea Veche

Ştiu că celebrul violoncelist Mischa Maisky, un mare interpret ai lui Paganini, te consideră unul dintre ucenicii săi preferaţi. Ce ai furat de la el?

De la Mischa am furat calmul. Tehnica te ajută să ajungi la anumite niveluri ale muzicii. Mischa este un virtuoz excepţional. Şi eu pot cânta repede, dar trebuie să creez sunetul, sunet care nimeni nu ştie de unde vine. Vine din noi, de undeva. Nimeni nu ne-a învăţat de unde vine. Eu am căutat până acum, toată viaţa, să-mi răspund la această întrebare, am căutat sunetul cât mai cald, cât mai intens. Sunt mulţi muzicieni care au găsit sunetul propriu. Alţii cântă foarte bine, dar nu ţi se ridică părul, nu plângi. Am cunoscut şi alţi mari muzicieni şi niciunul dintre ei nu ţinea să iau ceva din arta lor. Ei te ajută doar să-ţi dezvolţi profesionalitatea. Concepţia muzicală nu se poate fura. De aceea am încercat să mă apropii de stilul lor, să subliniez acel mod de interpetare foarte misterios. În jazz, pe scenă poţi improviza, pe când în muzica cultă, e invers. Ea se creează după legi foarte riguroase, într-un cadru intim. Tot ce fac încerc să fac cu foarte mult suflet.

Muzichii între amici

Când îţi vine inspiraţia şi te atinge îngerul cu aripa lui? Când eşti fericit sau atunci când eşti nemulţumit?

Pot să creez o altă temă decât cea care am primit-o iniţial. De fapt ce înseamnă muzica? Bineînţeles că muzica cea mai frumoasă pe care o compun este cea care vine de undeva de sus şi atunci graniţele dispar. Ea vine şi apoi pleacă şi eu încerc s-o refac, s-o prind…

Violoncelul este un alter ego al tău.

Prin muzică vorbesc de lucrurile care trec prin noi şi prin alte lumi. Nu cea a morţilor, ci lumea sferelor. Absolutul îl văd vertical şi având şi conştiinţă, se autodetermină şi-i poate determina şi pe alţii. Pe când infinitul poate fi şi-un pahar. Dacă-l lungeşti mult în planul ideii, el poate fi infinit. În fizica cuantică, două puncte care n-au nicio legătură unul cu altul totuşi sunt în interdependenţă, deşi n-ar fi trebuit să aibă o vibraţie comună. Mă refer la orice corp din univers care la o distanţă uriaşă n-ar trebui să aibă legătură cu un corp din altă galaxie. Teoria asta a fizicii cuantice zice că la început totul a fost una.

Adrian Naidin, între absolut şi infinit

Este acea muzică despre care Dante spunea că este al di là dell infinito. La recentul concert al lui David Garrett, deţinătorul recordului de viteză pe strunele viorii, sala Ateneului a devenit neîncăpătoare. El este cunoscut ca violonistul care şi-a construit o carieră de tipul starurilor rock, făcându-şi un scop din a atrage cât mai mulţi tineri spre muzica clasică, intrând pentru aceasta pe tărâmul altor genuri. Cărui mister crezi că i se datorează faptul că astăzi, într-o lume apăsată de criză, sufocantă, sălile de concert, ca şi stadioanele sunt pline?

Foamea sufletească. Din păcate, le e foame atunci când simt greutatea vieţii, când totul se degradează în jurul lor. Muzica e o provocare, o chemare, o speranţă spre bine şi spre frumos. Publicul acum este mult mai numeros, însă cred că are mai puţine cunoştinţe despre muzică. Înainte, oamenii ştiau să citească partiturile muzicale. Astăzi, aş spune că publicul este alimentat constant cu muzică, deşi nu întotdeauna la nivel înalt.

Deci nu se poate spune ca în literatură că atunci când armele vorbesc, muzele tac. Înţeleg că în muzică e invers. Ce înseamnă muzica pentru oamenii cu sufletul frământat în această lume care se caută şi aspiră către mântuire?

Observ că există dorinţa de muzică în toate straturile sociale. Am un public foarte divers, de la copii până la persoane în vârstă, oameni care iubesc atât muzica clasică, cât şi rockul.

Momente de jazz

În repertoriul pentru violoncel, în afară de Bach pe care l-ai amintit, ce alţi compozitori preferaţi ai?

Îmi plac mult Edouard Lalo şi Edward Elgar. Lalo a avut acel spirit spaniol care se vede în Concertul pentru violoncel şi orchestră, iar Elgar are multe momente mai profunde. Mă simt mult mai bine cântând Elgar, e mai adânc, mai tânguit, mai aproape de sufletul meu chiar mai mult decât Ceaikovski. Îmi plac simfoniile lui Rahmaninov, cât şi concetele lui pentru pian, dar şi piesele lui Şostakovici, Rimski-Korsakov şi, în general, toată pleiada de compozitori ruşi. Dar mă regăsesc foarte mult în Brahms, în Sonata pentru violoncel, înDublul Concert pentru vioară, violoncel şi orchestră. Brahms este unul dintre marii compozitori care au foarte multe teme în compoziţiile lor. Mahler fuge de anumite teme, el chiar foloseşte tehnica de a nu-ţi da o temă clară pentru a mări importanţa celei care urmează. Mă regăsesc şi în Richard Strauss, în Beethoven pentru forţa şi calmul lui interior, în Paganini, ca şi în cvartetele compuse de Mozart. Mă regăsesc mult în spiritul german, dar şi în cel rus. Şi aceasta se datorează şi faptului că am ceva din sufletul slav, bunica mea fiind sârboaică. De altfel, numele Naidin înseamnă în limba sârbă ”Căutătorul”. Îmi place să compun piese pentru voce şi violoncel.

La Noaptea Muzeelor

Care consideri că a fost debutul tău?

S-a întâmplat foarte târziu. Cred că în 2011, când Orchestra Radio a interpretat prima piesă compusă de mine pentru voce, violoncel şi orchestră. Atunci, la insistenţele unui dirijor important, chinezul Jin Wang, mi s-a cântat această piesă. Pentru un compozitor, astăzi este greu să se impună pe scena muzicii clasice.

Un alt debut al tău a fost în muzica de film, în The Necessary Death of Charlie Countryman, în regia lui Fredrik Bond, după un scenariu semnat de Matt Drake, avându-i în distribuţie pe Shia LaBeouf, Evan Rachel Wood, Mads Mikkelsen, Ion Caramitru, Vincent D’Onofrio, Melissa Leo…, filmat la Bucureşti. Muzica joacă uneori un rol la fel de mare ca şi regia sau creaţia actoricească. Şi acum, în momentul în care ascult Simfonia a IV-a de Brahms, ai imediat în faţă pelicula Aimez-vous Brahms?, în regia lui Anatole Litvak, după romanul lui Françoise Sagan, cu marii actori Yves Montand, Ingrid Bergman şi Anthony Perkins, în care muzica apare ca un laitmotiv, de fapt, un alt personaj al filmului. Sau să ne aducem aminte de Piesă neterminată pentru pianină mecanică, filmul lui Nikita Mihalkov. Povesteşte-mi cum a fost…

Să nu uităm nici un alt film de excepţie, semnat tot de Nikita Mihalkov, Bărbierul din Siberia, în care trompeta era folosită într-un mod minunat ca instrument solistic. Filmul The Necessary Death of Charlie Countryman a fost un proiect al actorului Shia LaBeouf. A fost, de fapt, un concurs. Au dorit să mă asculte şi i-am invitat laGreen Hours, unde susţineam un concert de jazz în care erau şi piese compuse de mine. Întâi a venit un cameraman care a început să ne filmeze şi apoi l-a sunat şi pe regizorul Matt Drake. La sfârşitul spectacolului, am stins luminile, am aprins lumânări, iar publicul a cântat alături de mine. Le-a plăcut atât de mult încât m-au solicitat pentru film. Mi-au dat o temă după care eu am compus muzica. Două nopţi am filmat şi aşa am avut bucuria de a-l cunoaşte pe Shia LaBeouf. Filmul a fost prezentat la Festivalul de la ”Sundance” şi a fost nominalizat la ”Berlinală”. Piesa pe care o cânt se intitulează Nu-i lumină nicări/ Or murit tăţi oaminii şi are o influenţă maramureşeană. Având melodia în cap, am făcut un text, bineînţeles pe o compoziţie proprie, simfonică, dar cu influenţe româneşti.

Uneori, şopteşte rugăciuni la violoncel

Una dintre cele mai valoroase compoziţii imaginate în maiestuoasa umbră a Mariei Tănase, “Pân’n la rai” se apropie de temele tradiţionale, pentru a le explora profunzimile, redându-le viaţă în cele mai dinamice sunete ale jazz-ului contemporan. Amestec de tradiţional şi avangardă, tehnic şi non-conformist, îţi testezi imaginaţia într-un incredibil experiment acustic, alături de alţi muzicieni cu personalităţi şi cariere excepţionale.

Printre aceştia, pianistul Sorin Zlat, singurul român premiat în cei 30 de ani de prestigioasă istorie a celui mai important concurs de jazz din Statele Unite, The Great American Jazz Piano Competition. I se alătură Eugen Amarandei – unul dintre cei mai tehnici şi mai inspiraţi dintre contrabasiştii României, şi excepţionalul percuţionist Gabriel Bălaşa, un muzician inventiv şi imprevizibil, testat în formule avangardiste şi în proiecte acustice insolite. Vă invit în data de 16 octombrie, la Teatrul Odeon, pentru a asculta concertul Pân’la rai.

Să ningă peste noi

Declari:“Muzica este o aspiraţie către mântuire, o cerere de iertare a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de copacul tăiat pentru a fi transformat în instrument muzical. Nu există muzică fără iubire şi nu există iubire fără iertare. Sunt sunete pe care nu le pot exprima prin violoncel, pian sau orice alt instrument. Cel mai mare artist este natura, dar deasupra ei este Dumnezeu. Apoi vin oamenii. Noi, artiştii, suntem nişte intermediari între teluric şi celest.” Ai avut momente de încercare în viaţă când a trebuit să ierţi?

Muzica, într-adevăr, este o cerere de iertare. Nu neapărat în viaţa mea. Mi-am cerut de mai multe ori iertare şi îmi voi mai cere, pentru că şi umilinţa face parte din viaţă. Enescu spunea: ”Muzica începe acolo unde se termină cuvintele”. Eu am adăugat cererea de iertare, pentru că muzica este pentru urechile şi sufletul celuilalt, dar şi pentru sufletul tău. Este o legătură subtilă, inefabilă şi de necuprins. Tot ce este adânc şi aduce lacrimă pare că este o iertare.

Nu pierdeţi concertul Pân’la rai de la Teatrul Odeon în care Naidin cântă dragostea, natura

Ştiu că eşti pasionat şi de teatru, compunând muzică pentru câteva spectacole, colaborând cu Compania Alekton din Atena şi cu Lucas Molina din Spania. Excelezi alături de doi imenşi actori ai scenei româneşti, Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele, care explorează cu umor subtilităţi ale minţii şi colţuri secrete ale sufletului, în spectacolul Caramitru-Mălăele, câte-n lună şi în stele. Caramitru recită răscolitor, imaginând, cu inteligenţă şi ingeniozitate, răspunsuri pe măsură unui Horaţiu Mălăele vulcanic, irezistibil şi plin de umor – demonstraţii de virtuozitate într-un duel de vorbe ai cărui martori sunt adesea Shakespeare, Topârceanu sau Nichita.

Încerc să mediez dialogul între cei doi cu strunele mele. Este un spectacol pe care îl iubesc. Rostit, sunetul ar putea deveni cuvânt. Câte-n lună şi în stele este un spectacol în aparenţă de improvizaţie. Sunt întâlniri între cuvânt şi sunet. Ambele au aceeaşi origine: spiritul. Ambele vin din suflet. Este un spectacol care are şi râs şi plâns, are şi satiră, şi umor, şi adâncimi nebănuite. Te duce şi sus în cer, şi jos în iad.

Să înţeleg că muzica este o terapie?

Desigur. La fel ca şi sărutul şi îmbrăţiţarea. Ce frumos spune Sfântul Maxim: ”Cuvântul este rouă, este apă, este izvor şi este râu”.

Un duet celebru, moderat de Adrian Naidin

După terminarea concertelor te-au aşteptat spectatorii să-ţi spună că au simţit o bucurie ascultându-ţi melodiile?

Un artist care nu poate să emoţioneze publicul se simte un om sfârşit. Deşi uneori, chiar dacă publicul este foarte încântat, eu simt că nu am dat tot ceea ce puteam. Am o strângere mare de inimă pentru că am ratat acel moment şi două-trei zile mă gândesc numai la asta. Vin cu mult timp înainte de concert să mă pregătesc, să intru în starea acelei muzici.

De-a lungul profesiei mele, realizând interviuri cu mari actori, toţi îmi spuneau acelaşi lucru, că trebuie să ajungă la teatru cu câteva ore înainte de începerea spectacolului, pentru a intra în pielea personajului, a se acomoda cu atmosfera. Ai observat acest fenomen şi în rândul tinerilor actori?

Am observat două metehne ale acestui început de secol: egolatria şi egocratia. Ele distrag omul de la lucrurile profunde. Este un dezinteres pentru creaţiile altora şi incapacitatea de a înţelege ce simte celălalt. Acestea două îndepărtează omul de om. Este un paradox. Acum ajungem în câteva ore în orice colţ al lumii, dar de fapt suntem mai îndepărtaţi unii de alţii. Nu tehnologia este de vină. Este nevoie de ea ca să am corzi foarte bune pe instrumente. Dar nu ea te paralizează interior. Din ce în ce mai mult se observă lipsa de comunicare. Rolul meu, în această ecuaţie, este să arăt cât de frumoşi putem fi şi că avem şi lucruri superbe în noi. Cânt ce mă doare pe mine. Dacă se regăsesc şi ceilalţi în muzica mea, atunci e minunat.

Violoncelul l-a făcut celebru cu imaginaţia lui atât de poetică şi de modern arhitecturată

Ce te nemulţumeşte în această lume?

Niciodată nu am dat vina pe societate. Tu eşti de vină dacă nu reuşeşti să te faci înţeles. Iar eu nu aştept niciodată nimic. Nici de la guvern… nici de la preşedinţie…

Cât contează talentul şi cât contează munca?

Chiar şi în muzică, dacă nu străluceşti prin talent, faci o treabă bunicică dacă munceşti. Iar un om care munceşte foarte mult şi are şi talent este de neoprit. La violoncel am studiat foarte mult. Ca dovadă că uneori îmi curgea sânge din degete. Corzile taie. Apăsarea pe-o coardă e până la două kilograme, aşa că nu e de mirare. Dar nu mă opream. Totul până-ţi formezi o carne şi-o piele mai tare-n zona asta şi-atunci nu mai simţi apăsarea corzii.

Muzica înseamnă şi business.

Este adevărat şi e bine să învăţăm şi asta. Muzicienii, când termină Conservatorul, nu au deloc noţiuni de tehnică a instrumentelor, a noilor tehnologii. Este o mare greşeală. Dacă nu ştiu să se folosească de aceste lucruri, le vor folosi numai cei mai puţin talentaţi. Astăzi, simţul valorilor şi importanţa reală a artistului sunt dominate de efortul de promovare din spatele unui artist. Depinde cât se investeşte. E primejdios, mai ales în rândul tinerilor care îşi încep astfel cariera. Cu cât creşti ca artist, cu atât poţi să devii mai independent.

Eşti tentat şi de pedagogie?

Mi-ar plăcea să predau. Educaţia a fost şi este o mare provocare. Rezultatele ei se văd numai în timp, cam în 20 de ani. În urmă cu câţiva ani am lucrat într-o fundaţie pentru copiii supradotaţi, IRSCA. Mă ocupam de domeniul dezvoltării emotivităţii şi al creierului muzical (sunt termeni americani), adică ceea ce numim inteligenţă emoţională. Aveam cursuri de astronomie şi muzică, fizică şi muzică, matematică şi muzică… Apoi, n-am mai avut timp, dar îmi este dor de această experienţă.

Naidin şi violoncelul lui fermecat

Ce proiecte ai pe masa de lucru?

Acum lucrez la o simfonie încă neterminată, sunt la partea a II-a. Va fi o simfonie în trei părţi, nu în patru. Mai am un proiect de rock şi jazz şi cu parfum clasic. Continui să compun muzică de film.

Multe din melodiile tale au o influenţă din folclorul românesc. De fapt, cine te-a făcut să iubeşti această muzică?

Părinţii mei. A fost un declic atunci când l-am auzit pe Grigore Leşe cântând o doină, el mi-a dat dragostea de folclor. În doină se simte durerea acestui popor. După aceea am mers şi am cules mult folclor. Atingând culmile perfecţiunii, exprimând în modul cel mai convingător sufletul poporului, muzica populară trebuie ferită de influenţe, de trecătoarele mode. Cântecul nostru popular s-a sprijinit pe propriul său geniu creator. Nu spunea Nichita Stănescu, ”A te sprijini pe propriul tău pământ”?!

La ce visezi?

La ceva nesfârşit. Şi ar trebui să mă întrebaţi acum de ce mi-e frică. De pierderea acelui nesfârşit.

Dacă l-ai întâlni pe Dumnezeu, ce i-ai spune?

Să mă ierte.

Sursa: Cotidianul.ro

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *